Data primei publicari: 20 Ianuarie 2012
Sincronicitatea fenomenologicǎ poate fi privitǎ atât din punct de vedere astrologic, cât şi psihanalitic ca manifestare din exterior asupra omului în mod individual dar şi colectiv, şi spun acest lucru într-un moment în care viaţa este mult mai mult un deziderat colectiv din punct de vedere informaţional, motivaţional, locativ ş.a.m.d.. Acesta ar fi un prim aspect care ne ajutǎ sǎ ne orientǎm acum cǎtre un subiect sensibil, respectiv raţiunea de a fi a structurilor şi evenimentelor aparţinând lumii sensibile, înlǎnţuirea lor în timp şi spaţiu, de care se ocupǎ antropologia antroposoficǎ, sau, cu alte cuvinte, ştiinţa despre spirit aplicatǎ în antropologie. Întrebarea la care îmi propun sǎ rǎspund aici este: poate fi consideratǎ experienţa fenomenologicǎ o manifestare pornitǎ din interior cǎtre exterior? Ne poate pǎrea cel puţin ciudat sau întâmplǎtor cǎ întreaga operǎ antroposoficǎ creatǎ de pǎrintele antroposofiei, Rudolf Steiner, acum aproximativ o sutǎ de ani, este o sursǎ de cunoaştere pentru întrebǎrile mileniului III, întrebǎri de esenţǎ istoricǎ, filosoficǎ, religioasǎ sau antropologicǎ, dar cu siguranţǎ nu este…
În plin avânt al evoluţiei şi deschiderii spirituale din aceastǎ epocǎ, lumea abundǎ în continuare de contradicţii şi orientǎri diferite, iar când principiile dupǎ care s-a condus eşueazǎ, se resemneazǎ neputincioasǎ în mâinile vreunui doctor, terapeut, sau ale vreunui Dumnezeu în ultimǎ instanţǎ. Deasemeni, într-o dinamicǎ psiho-socialǎ şi spaţio-temporalǎ continuǎ, a unei lumi îndreptate unisens spre un gen de „creştere”, numai creştere sǎ fie, valorile se contrapun în aşa fel încât se ajunge la a nu se mai dori nimic, tot ce este posedat devenind ori insuficient, ori depǎşit calitativ. De aici nevoia noastrǎ de repere solide, stabile şi validate, de aici nevoia noastrǎ de sens. Şi atunci mergem sǎ mai dǎm seamǎ la psihoterapie câţiva ani, o fugǎ pe la astrologi sau pe la clarvǎzǎtori, la templul de meditaţie zen, sau la spovedanie, fiecare dupǎ credinţa lui. Aş desfǎşura aceste ipostaze (oarecum extremiste dacǎ le-am privi din opoziţie), pe câteva paliere majore ale cunoaşterii umane actuale, în raport cu care nu ne putem declara mulţumiţi nici chiar dacǎ le-am putea accepta pe toate împreunǎ: credinţa creştinǎ trǎitǎ în ritualul sǎu religios, înţelepciunea şi tradiţia buddhistǎ larg rǎspânditǎ pentru echilibrul fiinţei pe care îl aduce cu sine, isihasmul-deşi este foarte restrâns azi, filosofia modernǎ prin conceptele experienţelor numenale considerate inexprimabile obiectual, fizica cuanticǎ cu aplicaţie strict ştiinţificǎ, oricare doctrinǎ materialistǎ, artele şi cunoaşterea ocultǎ etc..
Aşadar, pentru a ieşi din acest cerc vicios, avem nevoie sǎ ne reconectǎm la sursa fundamentalǎ de cunoaştere, obiectiv pentru care trebuie sǎ privim lumea din afara „cadrelor cunoaşterii bine statuate”, şi avem nevoie „(…)de a ieşi din cutia în care am fost ambalaţi prin educaţia represivǎ. Pentru cǎ mintea celui care ştie este plinǎ, dacǎ nu o golim de cunoaşterea liniarǎ, cauzalǎ, ordonatǎ, nu putem afla nimic nou, proaspǎt, vital.(…)pentru aceasta este suficient (ca omul, n.m.) sǎ ştie cǎ nu ştie, sau sǎ accepte o cunoaştere necunoscutǎ.” (M.Georgescu, „Gândesc, deci nu exist”,Ed.Cartea Daath,2010, p.5)
O astfel de cunoaştere, cea antroposoficǎ, este aceea care ne satisface aici dorinţa de nou, de vital… pentru a mai putea exista, dupǎ o experienţǎ fenomenologicǎ excepţionalǎ, greu de înţeles fǎrǎ o bunǎ pregǎtire anterioarǎ. Indiferent de contextul producerii acesteia, viaţa de la ea înainte este precum un salt, înseamnǎ o cotiturǎ, o schimbare majorǎ, o altǎ perspectivǎ. Şi cum a pretinde cǎ am trǎit coincidenţa subiectului cu obiectul, cǎ am gândit şi „existat” în acelaşi timp în Macrocosmos şi în realitate, cǎ ne-am contopit cu Universul într-o perfectǎ conştienţǎ de sine, este o afirmaţie sinonimǎ descrierii unui simptom pe un bilet de internare… de aceea spun, este nevoie de cunoaştere astrologicǎ, antroposoficǎ şi psihanaliticǎ, de înţelegere analiticǎ şi sinteticǎ şi parcurgerea unei cǎrţi esenţiale, „Evanghelia dupǎ Matei”- Rudolf Steiner, din seria „Iniţieri” a Editurii Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009, carte ce prezintǎ un ciclu de 12 conferinţe, ţinut la Berna între 1 şi 12 septembrie 1910!
Cum este posibil sǎ trǎim în douǎ „lumi paralele” concomitent şi perfect conştienţi este explicabil prin ceea ce R.Steiner ne transmitea încǎ de acum o sutǎ de ani şi parcurgând cartea mai sus amintitǎ, veţi înţelege mult mai bine decât voi reuşi eu aici sǎ explic. Interpretǎrile asupra celor patru Evanghelii pe care le prezintǎ R.Steiner în seria traducerilor recente în limba românǎ, nu concureazǎ explicarea lor de cǎtre alţii, inclusiv de cǎtre Sfinţii Parinţi, ci este o comunicare esotericǎ şi ştiinţificǎ deopotrivǎ, ce aruncǎ o luminǎ nouǎ asupra antropologiei şi asupra întregii cunoaşteri umane. Contemporan cu Freud, Steiner a expus lumii cunoaşterea sa inspiratǎ în acelaşi fel; şi el a trebuit sǎ reziste pǎrerilor contrare, fiind puţini aceia care l-au înţeles şi urmat; lui i se datoreazǎ dezvoltarea unor principii şi direcţii noi, cum sunt metodele terapeutice ale medicinii antroposofice, ale agriculturii biodinamice, ale sistemului pedagogic Waldorf, etc..(biolog.dr.Petre Papacostea, prefaţǎ).
A vieţui Divinitatea în interior, Gautama Buddha
Interpretarea antroposoficǎ a Evangheliilor de cǎtre R.Steiner ne oferǎ o imagine integratoare a epocilor pe care umanitatea le-a parcurs, începând cu Epoca Atlanteeanǎ în care omul folosea limbajul imaginilor şi „capacitatea clarvǎziunii era dezvoltatǎ într-un grad atât de înalt, încât oamenii puteau privi în modul cel mai pur în lumea spiritualǎ, iar revelaţiile lumii spirituale produceau în sufletele omeneşti impulsuri spre bine.”(p.24) Aceastǎ stare, spune el, era o vieţuire în exterior a Divinitǎţii (Marea Aurǎ a Soarelui sau Ahura Mazdao). Curentele de populaţii postatlanteene au urmat fiecare o anume direcţie în evoluţia şi prefacerea lumii. La poporul hindus, de pildǎ, s-a dezvoltat o mare sensibilitate senzorialǎ asupra lumii exterioare deşi pǎstra o puternicǎ amintire a vechilor percepţii spirituale. Dorinţa de a privi din nou în lumea spiritualǎ era însoţitǎ de efortul desǎvârşirii interioare şi a condus la sentimentul cǎ ceea ce-i ofereau simţurile nu era decât iluzie (maya), iluzie faţǎ de care a gǎsit calea de a deveni imun. Putem delimita astfel noua capacitate a omului de a vieţui Divinitatea în interior, desǎvârşitǎ odatǎ cu apariţia lui Guatama Buddha. Evoluţia omului, dezvoltarea sa ca fiinţǎ, este descrisǎ antroposofic astfel: „Pentru ca o însuşire, foarte bine precizatǎ, sǎ se trezeascǎ în natura omeneascǎ şi apoi sǎ poatǎ deveni treptat o însuşire generalǎ a oamenilor,(…)este necesar ca ea sǎ aparǎ mai întâi undeva sub o formǎ cu totul deosebitǎ, desǎvârşitǎ.”(p.128) Astfel, pentru omenire apariţia lui Gautama Buddha, a fost destinatǎ sǎ transmitǎ calea desǎvârşirii interioare prin „cǎrarea octuplǎ”, cea care urmatǎ fiind duce la: pǎrerea justǎ, judecata justǎ, cuvântul just, comportamentul just, poziţia justǎ, deprinderile juste, memoria justǎ şi contemplaţia justǎ, însuşiri faţǎ de care omul nu avea sǎditǎ, pânǎ la el, dorinţa imperioasǎ de a le dobândi. Personalitatea lui Buddha avea reunite în ea toate aceste facultǎţi. Concentrarea asupra desǎvârşirii Eului poate însemna in extremis, dupǎ cum afirmǎ Steiner, o cufundare a omului în corpurile sale fizic şi eteric, şi nepregǎtit fiind „el se retrage, se restrânge, se închide în întregime în Eul sǎu”, ceea ce poate fi negativ pentru viaţa şi devenirea sa.(p.136)
Notǎ: traducerea prin „Eu” este echivalentǎ Sinelui din Psihologia transpersonalǎ şi poate conduce la confuzii, dar este explicabilǎ pentru limbajul vremii respective.
Vieţuirea Divinitǎţii atât în interior cât şi în exterior, evenimentul Christic
Contradicţia care a apǎrut în lumea modernǎ în legǎturǎ cu sensul şi modalitatea de evoluţie spiritualǎ, raportatǎ la diversele culturi şi religii, are ca sursǎ faptul cǎ evenimentele istorice nu sunt puse în legǎturǎ, ci sunt interpretate separat, ca şi cum fiecare ar putea fi deţinǎtoare a secretului sau adevǎrului absolut. În ordine istoricǎ, ulterior desǎvârşirii interioare a omului, era necesarǎ o evoluţie la fel de îndelungatǎ prin care sǎ se ajungǎ la vieţuirea Divinitǎţii atât în interior cât şi în exterior, ceea ce corespunde iniţierii Christice şi sensului Creştinismului de atunci încoace. Însuşi Iisus a apǎrut la încheierea ciclului de acumulare a însuşirilor necesare corpului fizic, eteric şi astral într-o singurǎ persoanǎ, pentru a putea deveni apt sǎ primeascǎ iniţierea, aceea ce ar conduce omenirea la recuperarea tuturor capacitǎţilor deţinute iniţial de om ca fiinţǎ divinǎ. Steiner extrage din textul biblic aceste sensuri, subliniazǎ desǎvârşirea sufleteascǎ ce permite vindecarea de la suflet la suflet, coborârea în corpul eteric a fiinţelor divin-spirituale, îmbinând bunǎtatea şi frumuseţea(a se revedea partea a IIa şi a IIIa a seriei de articole cu acest titlu), întelepciunea purǎ manifestatǎ energetic, etc.. Capacitǎţile reunite în Iisus (numele însemnând tǎmǎduitor spiritual), rezidǎ prin urmare în forţa iubirii şi frumuseţii spirituale „însǎmânţate în Eu”(Eul-Sine), în însuşirea de a putea capta ca un Vas forţele şi energiile stelare prin contemplare spiritualǎ, în forţa privirii imaginative. Urcarea fiinţei în lumile spirituale conferǎ clarvederea şi claraudiţia inclusiv a sunetelor din spatiu, ce însoţesc Lumina solarǎ, a planetelor, ceea ce numim azi „muzica sferelor”. Unele dintre aceste capacitǎţi se regǎsesc indicate frecvent în zilele noastre în harta natalǎ a multor oameni, dar şi ei au de parcurs o cale fǎrǎ de care „trezirea” nu este posibilǎ.
Setea de desǎvârşire spiritualǎ pe care o descrie Steiner când se referǎ la interpretarea „Fericirilor” (Matei,5-12), face trimitere la contradicţiile actuale cu privire la sensul iubirii, la conectarea interumanǎ şi noţiunea de „reţea” necesarǎ saltului în conştiinţa spiritualǎ, despre care vorbim în epoca actualǎ. Multe dintre aceste concepte sunt astǎzi interpretate denaturat în „virtutea” cǎderii omului în plasa ispitei, înţelegându-se prin „omule, viţuieşte-te pe tine” o deplinǎ libertate în tot ceea ce este corp fizic şi astral. Integrarea în uniuni spirituale ar trebui sǎ fie o reflectare a ordinii din cer, şi guvernate de Eul conştient pe baze etice şi morale, legǎturile fiind cele de iubire de la suflet la suflet. A exista în douǎ lumi în mod conştient, respectiv a vieţui pe Dumnezeu atât în interior (aducerea minţii în inimǎ în Creştinism sau practica zen în buddhism), cât şi în exterior(a percepe constient lumea spiritualǎ), este o predispoziţie a noastrǎ pe care Steiner a descifrat-o perfect, şi pentru care ne putem strǎdui în fiecare zi sǎ o asimilǎm: „Ferice de cei cu inima curatǎ, cǎci ei vor vedea pe Dumnezeu(Matei,5.8).
Prin urmare, Iubirea în sens spiritual nu are nimic de-a face cu sexualitatea, aceasta rǎmânând pentru omul desǎvârşit cel mult un act sacru, al fiinţǎrii împreunǎ prin dragoste(contopire, unitate fizicǎ) şi nu un deziderat al vieţuirii de facturǎ epicurianǎ, într-un fel de reţea gen „toatǎ lumea cu toatǎ lumea”. Treptele de evoluţie spiritualǎ, calitatea şi treptele iniţierii nu sunt obligatorii de parcurs pentru toţi oamenii şi toate popoarele, oricâte predispoziţii am avea inoculate în noi, iar întoarcerea la esenţa noastrǎ divinǎ, rǎmâne pânǎ la urmǎ o alegere personalǎ. Desǎvârşirea psiho-corporalitǎţii în manierǎ buddhistǎ poate fi înţeleasǎ ca o necesitate preliminarǎ asumǎrii evenimentului Christic, istoric consecutiv acesteia, pentru entitatea ce doreşte sǎ-şi continue evoluţia spiritualǎ, aşa încât o unificare a religiilor, despre care prevestea Steiner, nu ar fi un paradox (cu condiţia sǎ nu impunem coagularea în ritual), ci o înaltǎ înţelegere a capacitǎţii omului de reunire cu Divinitatea.
Steiner face referire, deasemeni, la diversele tipuri de iniţieri specifice anumitor popoare, presupunând aceeaşi diversitate de condiţii pregǎtitoare a corpurilor omului, şi având ca urmare, mai multe sensuri ale acestor iniţieri, insclusiv unele negative. Dezvoltarea în zilele noastre a harului clarvederii în sens negativ îşi are rǎdǎcinile în posibilitatea omului de a contempla rǎul, la care unele dintre populaţiile postatlanteene au recurs, şi de unde s-a transmis accesul la forţe (puteri) ispititoare şi înşelǎtoare.
Extinderea naturii umane divine în Macrocosmos, ca experienţǎ a sincronicitǎţii fiinţǎrii umane şi în realitate, presupune, deci, o conştientizare a necesitǎţii omului de a se pregǎti în acest sens, astfel încât adevǎrata iniţiere sǎ constituie un progres pentru om. În mod firesc omul în stare de somn se revarsǎ inconştient în Cosmos cu Sinele şi corpul sǎu astral, extrǎgându-şi de acolo energiile necesare în viaţa diurna, conştientǎ. Prin urmare, „Iniţierea constǎ tocmai în aceea cǎ omul învaţǎ sǎ trǎiascǎ nu numai inconştient în întregul Cosmos (…), ci învaţǎ sǎ participe conştient, sǎ se strecoare conştient în existenţa celorlalte corpuri cereşti aflate în legǎturǎ cu Pǎmântul nostru.”(p.131) „Iluminarea şi perceperea lumii în care omul se aflǎ în timpul nopţii şi despre care nu ştie nimic cât timp se aflǎ în stare de somn, este ceea ce am putea numi esenţa iniţierii.”(p.132) Deasemeni, spune Steiner „Acolo poţi percepe lumea ca şi cum ai privi spre tine, fiind o dilatare, o extindere în spaţiu.” , oferindu-ne o privire din toate cele douǎsperezece puncte, care în limbajul astrologic corespund imaginilor cercului zodiacal. Şi din punct de vedere astrologic a contempla lumea din douǎsprezece direcţii diferite, a te aşeza cu Sinele tǎu în centru, poate fi considerat echilibrul maxim ce poate fi atins de o entitate umanǎ. Cunoaşterea de sine, a predispoziţiilor natale personale înlesneşte calea cǎtre desǎvârşire spiritualǎ, pentru care avem nevoie mai întâi de a stabili o relaţie idealǎ cu noi înşine. „Sarea pǎmântului şi lumina lumii”, cum îi numea Iisus pe ucenicii sǎi, este sǎditǎ în fiecare fiinţǎ şi avem datoria de a veghea la pǎstrarea puritǎţii ei…
Arts Gallery Florina Marin 